PAGINA INIZIALE
................................
  ARTICOLI E SAGGI
................................
  POLEMICHE
................................
  INTERVISTE
................................
  RECENSIONI
................................
  BIBLIOGRAFIA
................................
  [ admin ]
Interviu despre Mircea Eliade, "Arges" [originale romeno]

G. Stănescu: În sinteticul şi mult controversatul volum „Mircea Eliade şi garda de Fier", publicat în 1989 în Italia şi în traducere românească în 1995, vă propuneaţi demistificarea cazului Eliade, pornind de la documente inedite, mărturii originale, respingând atât unele contestări, dar şi atitudini apologetice. Care este mesajul pe care aţi vrut să-l transmiteţi atât generaţiilor educate cincizeci de ani sub comunism cât şi eliadologilor din întreaga lume privind angajarea politică a lui Eliade în tinereţe?

C. Mutti: Angajarea lui Eliade alături de Mişcarea Legionară şi chiar în rândurile ei a fost incriminată de câţiva intelectuali cu totul condiţionaţi de originea, de apartenenţa şi de solidarităţile lor. Judecând faza legionară ca pe „o pată” în biografia lui Eliade, apologeţii conformişti ai acestuia s-au străduit să nege realitatea. Indignarea faţă de această situaţie m-a îndemnat să scriu „controversatul volum” din 1989, cu scopul declarat de a restabili un adevăr istoric pe care prea mulţi încearcă să-l răstălmăcească sau să-l nege de-a dreptul.

G. Stănescu: Cum explicaţi adeziunea lui Eliade şi a generaţiei sale la Mişcarea Legionară?

C. Mutti: Tânăra generaţie era foarte critică faţă de sistemele politice de origine apuseană. Eliade, în special, într-un articol din 1933, îi acuza pe paşoptişti de a fi contaminat specificul românesc introducând formule abstracte şi sterile. Liberalismul, o ideologie cu rădăcini în materialism, a produs degenerarea politicianistă, o practică demagogică care, fiind interesată numai de consensul electoral, nu era capabilă să recunoască nevoile reale ale ţării; democraţia, fiind egalitară, împiedica emersiunea personalităţilor creatoare. Importarea modelelor străine punea România într-o condiţie de subordonare şi de inferioritate. Deci, Mişcarea Legionară a fost singura alternativă pe care tânăra generaţie a găsit-o în faţa materialismului liberal şi democrat.
G. Stănescu: Consideraţi această adeziune ca pe o atitudine nefastă, greşită şi deci condamnabilă sau, dimpotrivă, ca pe unicul răspuns în epoca privind restaurarea valorilor creştine şi naţionale în condiţiile în care corupţia clasei conducătoare şi politicianismul luaseră forme dintre cele mai nefericite, ca să spun aşa.
C. Mutti: Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade ca şi a altor intelectuali se motivează prin faptul că Mişcarea Legionară nu numai că era singura forţă politică de opoziţie împotriva unui regim corupt, instabil şi pus în slujba intereselor oligarhice, dar, preconizând reîntoarcerea comunităţii naţionale la spiritualitatea religioasă, se şi propunea ca duşman radical al democraţiei liberale, adică al unui sistem născut dintr-o concepţie raţionalistă şi individualistă, total străină de tradiţia românească.
G. Stănescu: Putem considera Mişcarea Legionară, cel puţin în privinţa modului de a pune problema unui om nou drept un nou umanism sau pur şi simplu ca pe o mişcare politică care avea nevoie de un program propagandistic cu care să câştige sufragiile tineretului?
C. Mutti: În cartea sa Pentru legionari Corneliu Codreanu declara că Legiunea trebuia să fie mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic şi că din această şcoală legionară trebuia să iasă un om nou, adică un om cu calităţi de erou. Iată de ce Eliade a considerat fenomenul legionar nu atât ca pe un fenomen politic, cât ca pe unul de esenţă etică, chiar religioasă. Şi Julius Evola, după faimoasa sa întâlnire cu Căpitanul, a scris că „sarcina Mişcării nu este formularea de noi programe, ci crearea, proiectarea unui om nou, a unui nou mod de a fi”. Dacă acest om nou este omul capabil să lupte şi să se jertfească, putem afirma că „noul umanism” al şcolii legionare a fost un fapt real.
G. Stănescu: Într-o Europă aflată în plină efervescenţă naţionalistă, ce era „rău” în critica pe care o aducea tânărul Eliade politicienilor incompetenţi, în articolul Piloţii orbi de exemplu?
C. Mutti: Ion Culianu, care s-a angajat în apărarea lui Eliade împotriva inchizitorilor acestuia, găsea „tulburător” articolul Piloţii orbi (scris de Eliade în 1937 împreună cu alte articole prolegionare), dar n-a încercat în niciun fel să înţeleagă motivele care l-au împins pe Eliade să simpatizeze cu Mişcarea Legionară. Nici apărătorii lui Eliade nici adversarii lui nu au reflectat la un fapt de netăgăduit: că în multe părţi ale Europei milioane de persoane, printre care mii de intelectuali, au crezut că soluţiile fasciste sau parafasciste puteau să remedieze dezechilibrele produse de democraţiile liberale.
G. Stănescu: Cum explicaţi existenta în prozele lui Eliade şi mai ales în romanul Noaptea de sânziene a unor elemente autobiografice legate de orientarea politică de dreapta a lui Eliade?
C. Mutti: În primul rând, în cazul lui Eliade eu nu aş vorbi sic et simpliciter de „orientarea politică de dreaptă”. Chiar Eliade a scris în 1934: „Am văzut că există ‘dreapta’ şi ‘stânga’ în Apus – am inventat şi noi una. Să avem şi noi ‘dreapta’ noastră! În fond, ce avem noi de-a face, cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?” (Contra dreptei şi contra stângii, „Credinţa”, II, 59, febr. 14, p. 2). După aceea, faptul că elemente autobiografice legate de orientarea politică a lui Eliade au fost introduse, cu necesara prudenţă, în câteva opere de narativă ale sale se poate explica uşor: mediul în care Eliade a trăit după razboi şi obiectivele pe care el şi le propunea nu-i permiteau revendicarea deschisă a experienţei legionare.
G. Stănescu: În acest sens Eliade vorbeşte despre aşa-zisa camuflare a sacrului în profan. Oare prin această camuflare el a crezut că era posibilă exprimarea în proza de ficţiune a unor adevăruri care nu puteau fi rostite decât în gând sau într-un grup restrâns de prieteni?
C. Mutti: După cum se ştie, Eliade crede că dincolo de existenţa istorică se ascunde un scenariu mitic, aşa încât prezenţa sacrului şi elementul ritual se pot regăsi şi în viaţa omului de rând din societăţile profane. O mitologie camuflată se poate uşor descoperi, după el, nu numai în visele, dar până şi în creaţiile literare de astăzi. Deci nu este de mirare deloc, dacă Eliade şi-a conceput propriile opere de narativă şi de teatru ca texte dincolo de care există metatexte. Are perfectă dreptate Eugen Simion, când scrie că „unele fapte din naraţiune par a spune mai mult decât am văzut că spun” (Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, p. 236). Eu însumi am încercat a schiţa o interpretare a tragediei Ifigenia şi a romanului Nouăsprezece trandafiri pe baza unei hermeneutici de acest gen.
G. Stănescu: Dacă Eliade e culpabilizat şi contestat de fel de fel de detractori care nu au nimic comun cu calitatea de român, ce puteţi spune Dvs. ca cercetător italian al operei sale?
C. Mutti: Ca italian, aş vrea să amintesc că doi italieni cu care Eliade a întreţinut o relaţie decisivă pentru el, adică Giuseppe Tucci şi Julius Evola, au fost şi ei obiect al detractării şi al culpabilizării din partea inchiziţiei democratice. Tucci a fost, într-o anumită perioadă, îndepărtat de la catedra universitară, pe când Evola a fost băgat şi în puşcărie. Şi în ziua de astăzi, Tucci şi Evola sunt, într-o măsură diferită, amândoi culpabilizaţi. Sub acest aspect, se pare că relaţiile lui Eliade cu intelectualitatea italiană continuă postum…
G. Stănescu: Ce v-a atras, ce v-a frapat din capul locului în gândirea istoricului religiilor? Sau a prozatorului? Sau poate a publicistului Mircea Eliade?
C. Mutti: Faptul că a putut să fie, în acelaşi timp, român şi universal, deci nici provincial nici cosmopolit. Ca istoric al religiilor, ca narator şi ca publicist, Mircea Eliade este adânc înrădăcinat în spaţiul mioritic, dar este şi conştient, vorba lui, de unitatea fundamentală nu numai a Europei, ci a întregii lumi care se extinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylan. E deci evident că poziţia de “pană a Arhanghelului” nu a implicat deloc pentru Eliade faptul de a fi acel meschin “animal nationalist” care ar fi Românul după definiţia lui Eugčne Ionesco.E E eciii lumi care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylan.
G. Stănescu: Credeţi că adeziunea lui Eliade la Mişcarea Legionară se poate pune în legătură cu preocupările sale încă din adolescenţă privind tradiţiile româneşti, folclorul, lumea miturilor, printre care şi acela al jertfei?
C. Mutti: Mitul jertfei creatoare, care după Eliade este „un mit central al spiritualităţii neamului românesc”, i-a inspirat piesa de teatru Ifigenia, care datează din 1939; dar deja în anii 1936-1937 jertfa creatoare a lui Manole a fost subiectul unui curs de istorie şi filosofie a religiilor (din care in 1943 se va naşte cartea Comentarii la legenda Meşterului Manole). Despre moartea voluntară a lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin pe câmpul de luptă din Majadahonda, care are loc chiar în ianuarie 1937, Eliade scrie textual că “are un sens mistic: jertfă pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinta unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întăreasca creştinismul, să dinamizeze un tineret”. Dar nu numai Legenda Meşterului Manole, ci şi cealaltă mare legendă românească, adică Mioriţa, poate fi pusă în legătură cu Weltanschauung-ul legionar. Eliade scrie că moartea asimilată unei nunţi este o temă folclorică arhaică, avându-şi rădăcinile în preistorie; dar acest motiv a devenit un element important al spiritualităţii legionare: „Moartea, numai moartea legionară – ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi” spune Imnul Mişcării, compus de Radu Gyr. Iar Ifigenia eliadescă spune în ceasul morţii: „Aminteste-ţi, e seara de nuntă! Acum, dintr-o clipă într-alta, voi fi mireasă (…) Aduceţi-mi vălul de mireasă!”
G. Stănescu: În ce măsură gândirea istoricului religiilor este influenţată de tradiţionalismul lui Evola şi Guénon? Aţi putea exemplifica?
C. Mutti: Există o analogie evidentă între câteva noţiuni fundamentale ale hermeneuticii eliadene şi anumite teme din opera lui Guénon şi a lui Evola: ar fi destul să ne gândim la simbolismul Centrului. Atât pentru „maeştrii tradiţionalismului” cât şi pentru Eliade, Polul sau Axis Mundi este punctul în jurul căruia se învârteşte lumea şi la care trebuie să se întoarcă individul uman pentru a se reintegra în starea primordială. Există totuşi şi importante diferenţe între viziunea lui Eliade şi doctrina tradiţională. De pildă, dacă pentru Guénon simbolul are un fundament obiectiv, fiindcă în el se manifestă corespondenţa dintre diferitele niveluri ale fiinţei, pentru Eliade gândirea simbolică exprimă voinţa omenească de a concepe cosmosul în mod unitar. Apoi, spre deosebire de Guénon şi de Evola, pentru a explica difuzarea universală a anumitor simboluri, Eliade nu se referă nici la tradiţia primordială nici la o cunoştintă ezoterică şi iniţiatică.
G. Stănescu: Ce alte documente există privind întâlnirea de la Bucureşti din 1938 dintre Evola şi Eliade? În Memorii Mircea Eliade consemnează acest eveniment nu lipsit de importanţă. Evola, de asemenea…
C. Mutti: Într-o scrisoare din 1971 a lui Julius Evola către Gaspare Cannizzo (director al revistei „Vie della Tradizione”) putem citi: „Este adevărat că Mircea Eliade a făcut parte din Garda de Fier şi a fost prin el că în anul 1936 am intrat în contact cu conducătorul ei, C. Codreanu, la Bucureşti; totuşi lui M. Eliade nu-i place, din motive uşor de înţeles, să fie amintit trecutul acesta al său”. (După război, Evola pare să nu-şi mai amintească precis anul în care avusese loc vizita lui la Bucureşti; în studiul meu Julius Evola sul fronte dell’Est am demonstrat că era vorba de 1938, nu de 1936). O altă mărturie este ceea a lui Vasile Posteucă (Desgroparea Căpitanului, Editura Mişcării Legionare, Madrid 1977, p. 35-36): „Nu pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar mă voi mărgini să subliniez că, după o audienţă de aproape zece sau douăsprezece ore, Evola s-a întors total cucerit de forţa spirituală a Căpitanului, de nobleţea credinţei şi ideilor care-l mânau în luptă, menţinându-l pe linia onoarei nepătate şi al celui mai desăvârşit martiriu creştin. (…) Şi profesorul italian a început să înşire despre ce au vorbit. De politică, nici vorbă. S-au afundat în dialectica drumului interior, în mistica şi doctrina creştină. Şi, oră de oră, oaspele a uitat de fumat şi foame (…) Nu voi uita orele de la Paris în care Mircea Eliade, cu bunătatea şi calmul lui atât de caracteristice, cu vocea lui învolburând dangăte de clopot şi tristeţi de doină, mi-a relatat acest episod al istoricei întâlniri de la Bucureşti”.
G. Stănescu: Unii istoriografi vorbesc, împrumutând sintagma lui Mircea Vulcănescu, despre o oarecare „pedagogie negativa" exercitată de Nae Ionescu asupra lui Eliade şi a întregului grup din jurul său. Sunteţi de părerea lui Cioran că Nae Ionescu a influenţat întreaga generaţie în sensul adeziunii ei la Mişcarea Legionară, sau doar în planul gândirii şi al creaţiei filosofice?
C. Mutti: Cioran, ca şi Eliade, colabora la «Cuvântul», care a fost suspendat de guvern din cauza sprijinului acordat de Nae Ionescu Mişcării Legionare. Discipolii profesorului au reacţionat în mod natural, în sensul că şi-au asumat o poziţie de antagonism faţă de un sistem care ataca în mod deschis cultura românească. Pe de altă parte, adeziunea tinerei generaţii la Mişcarea Legionară corespundea unui fenomen care se putea observa în multe ţări ale Europei, unde avangardele tineretului şi ale culturii refuzau ideologiile perimate din care se inspira mediocritatea liberaldemocratică.
G. Stănescu: Să vorbim despre posteritatea lui Eliade. Credeţi că toată această conspiraţie mondială împotriva sa a reuşit să dăuneze prestigiului său de istoric al religiilor de notorietate mondială, sau, dimpotrivă, efectul a fost, contrar aşteptărilor lumii oculte, invers?
C. Mutti: Nu numai Eliade, ci şi Cioran şi Noica, ca şi Heidegger, Schmitt, Dumézil şi alte mari personalităţi ale culturii, au fost supuse unui fel de proces politic din partea noilor inchiziţii. Dar, în pofida acuzaţiilor de „antisemitism”, „fascism”, „nazism” etc. ce le-au fost adresate, prestigiul lor a rămas imutat. Vreau să spun mai mult: toate aceste manevre, care nu s-au abţinut de la a recurge la falsificare şi la defăimare, s-au întors împotriva inchizitorilor, arătând existenţa unei mafii politico-intelectuale legate de centrele internaţionale de putere.
G. Stănescu: În ce măsură este cunoscuta in Italia de azi opera lui Eliade?
C. Mutti: Din producţia lui Eliade, au fost traduse în limba italiană aproape 40 de cărţi: opere ştiinţifice, opere de narativă şi pasaje de jurnal; câteva zeci de eseuri şi articole sunt cuprinse în volume colective şi reviste. Nenumerate monografii, studii critice, articole de ziar, recenzii şi teze de doctorat au ca subiect pe Eliade şi opera lui.
G. Stănescu: Ce ne puteţi spune despre aşa-zisul „proces Eliade” provocat de Segre & Comp.?
C. Mutti: Acum zece ani filologul Cesare Segre a publicat în „Corriere della Sera” două articole în care sunt relansate acuzaţii mai vechi aduse lui Eliade şi lui Dumézil. Iată o scurtă mostră: „Cel mai compromis de fascism e Mircea Eliade (1907-1986). De la participarea în tinereţe la mişcarea criminală românească numită Garda de Fier, el a ajuns la celebrarea totalitarismului lui Salazar, iar în cele din urmă la justificarea genocidului nazist. Aici legătura dintre teorie şi practică este evidentă: ajunge să ne gândim la celebrarea mistică a riturilor sângeroase şi a sacrificiilor omeneşti, într-o autentică religie a morţii. Eliade a elaborat, pe baza teoriilor sale asupra originilor, o adevarată doctrină rasistă”. Zadarnic a intervenit Julien Ries (director al Centrului de Istoria Religiilor din Louvain), cerând să se arate unde anume se găseşte la Eliade pretinsa „justificare” a „genocidului nazist”. Cesare Segre i-a răspuns, sfidător, că… „recurge la argumente de tip revizionist”. Zadarnic a denunţat Ries tentativa de a se regiza împotriva lui Eliade un proces întemeiat pe elemente ţinând de planul ideologic, cărora li se forţează confirmarea „cu ajutorul unor texte eliadene scoase din context şi interpretate în lumina ideologiei”. Cotidianul i-a dat ultimul cuvânt lui Segre, care nu s-a priceput să facă altceva decât să reia acuzaţia de „nazism” la adresa lui Eliade şi să concludă că „corespondentul fidel al lui Evola, e firesc să fi justificat genocidul”. Este interesant că tocmai autorul unor astfel de rânduri îi atribuie lui Eliade, textual, o formă de „delir”.
G. Stănescu: Ce ecou a avut publicare volumului Dumneavoastra Penele Arhanghelului Mihail. Intelectualii români şi Garda de Fier, apărut iniţial în Franţa, tradus în mai multe limbi europene, inclusiv în româneşte?
C. Mutti: Cred că primul care a luat în seamă această carte a mea a fost, în 1994, domnul Leon Volovici din Ierusalim, care a lichidat-o ca o „pledoarie foarte tendenţioasă”, aflată „la un nivel intelectual mai coborât, ostentativ pro domo” (Ideologia nationalistă şi „problema evreiască” în România anilor ’30, Humanitas 1995, p. 16). Totuşi, din faptul că domnul Volovici mă pomeneşte ca „Carlo Mutti” (sic) şi-mi atribuie, citându-le între ghilimele, anumite sintagme („complotul sionist” şi „francmasonic”) pe care eu nu le-am întrebuinţat deloc, am impresia că dumnealui a citit cartea mea puţin distrat. Mai atentă decât domnul Volovici a fost doamna Laignel-Lavastine, care crede şi dumneaei de datoria să recomande cititorului „multă prudenţă”, dar admite totuşi că „documentarea este serioasă, cu surse riguros probate” (Filozofie şi naţionalism. Paradoxul Noica, Humanitas 1998, p. 261). O analoagă recunoaştere se poate găsi şi în alte recenzii, de exemplu în paginile prestigioasei reviste franceze «Catholica», care a vorbit de Penele Arhanghelului ca de „un remarquable travail, d’une probité intellectuelle exemplaire et d’une méticulosité rare dans l’étude des sources”.
G. Stănescu: Care sunt proiectele legate de opera eliadescă ale editorului Claudio Mutti la Edizioni all’insegna del Veltro din Parma în acest an în care se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Eliade?
C. Mutti: Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus în lumină unitatea care leagă între ele diferitele forme tradiţionale ale continentului eurasiatic. Acest aspect al activităţii ştiinţifice a lui Eliade este o temă pe care mi-ar plăcea să o tratez în paginile revistei de studii geopolitice „Eurasia”, care apare de trei ani încoace la Edizioni all’insegna del Veltro şi pentru care deja am tradus un articol al lui Eliade despre India.

Inserita il 14/09/2007 alle 11:52:38      Versione stampabile della notizia      Invia la notizia ad un amico