PAGINA INIZIALE
................................
  ARTICOLI E SAGGI
................................
  POLEMICHE
................................
  INTERVISTE
................................
  RECENSIONI
................................
  BIBLIOGRAFIA
................................
  [ admin ]
Despre Veltro-ul [romeno]

În acelaşi an în care vedea lumina Frederic din Suabia, un misterios constructor de catedrale afiliat la corporaţia Magistri Comacini figura pe Baptisteriul din Parma profilul unui câine ogar (în italiană: „veltro”). Şi, într-adevăr, cu imaginea unui ogar se încheie succesiunea de şaptezeci şi nouă de figuri (in majoritate zoomorfe) care înconjoară edificiul şi care ne înfăţişează, printre diferite animale fantastice, şi pe cele trei cu care se întâlneşte Alighieri : pantera, leul şi lupoaica. După cum se ştie, Dante se rătăceşte în “selva oscura” un secol mai târziu ; dar, fie animalele care-i taie calea, fie Veltro-ul anunţat de Virgiliu sunt deja prezente pe Baptisteriul din Parma. Dar despre legătura dintre opera lui Antelami şi doctrina Sfântului Imperiu ne-am ocupat în altă parte . Aici vrem să amintim cum în ambianţa ghibelină a teritoriului cuprins între Parma şi Reggio antroponimul Veltro este atestat încă din 1246 : l-a purtat (şi l-a transmis la unul din fii săi) domnitorul din Castello şi din ţinutul Vallisnera până în zilele noastre . Pe de altă parte, figura unui ogar apare în stema familiei, descrisă astfel: “De aur, cu eşarfă roşie purtată de un veltro alergând de argint, cu zgardă de aur, având în vârf o stea roşie.”
Nu e cazul să se insiste în continuare asupra legăturii lui veltro cu ideea Imperiului şi a ghibelinismului. Dar ne putem întreba pe ce baze se sprijină această legătură.
Aroux, care-l identifică pe Veltro cu Can Grande dela Scala, explică faptul că numele Can “se pretează la o dublă aluzie , în sensul unui câine de vânătoare duşman al lupoaicei romane, şi în sensul de Khan, conducător al Tătarilor” . Este vorba în fond de acel “Khan care , născut în extrema opusă a Eurasiei, a reuşit istoric să o unifice aproape în întregime într-un unic gigantic Imperiu, fiind în acelaşi timp cunoscut ca supremă Autoritate spirituală de vârfurile esoterismului taoist , budist, islamic şi creştin nestorian” . În altă parte, Aroux scrie: ”Aceşti Tătari (după Yvon de Narbon) îi considerau pe monarhii lor ca pe zei, principes suorum tribuum deos vocantes (...) După el, aceşti Tătari, de care se interesa atât de mult, “ aleseseră ca şef pe unul din ai lor care a fost înălţat pe un scut acoperit cu o bucată de postav, o bucată de fetru, numindu-l Khan, sau Cane, care în limba lor înseamnă împărat (...) Nu trebuie deci să ne mirăm prea mult de numele bizar de Dulău sau de Câine dat celor Della Scala care stăpâneau Lombardia şi pe care ghibelinii îi recunoşteau ca şefii lor. Numele de Veltro nu e decât un sinonim” . Reluând interpretarea lui Aroux, Guénon adaugă că: “în diferite limbi, rădăcina can înseamnă putere, care se leagă în aceeaşi ordine de idei” ; în plus Guénon notează că termenul turco-tătar Khan e echivalent cu cel latin de Dux aplicat lui Veltro de Dante:
“…un cinquecento diece e cinque,
messo di Dio, anciderŕ la fuia
con quel gigante che con lei delinque.”
(Purg.XXXIII, 43-45)
(un cinci sute zece şi cinci, trimis al lui Dumnezeu, pe tâlhăroaică va ucide-o, cu-acel uriaş ce cu ea face păcate. Trad. Al.Marcu). Transformat în Cane şi apoi în Veltro, titlul de Khan a fost deci transferat atât asupra figurii arhetipale a monarhului universal cât şi asupra unor personaje istorice ghibeline.
În afară de Can Grande della Scala, care în acest sens este cel mai citat, şi alte personalităţi au fost identificate cu Veltro-ul dantesc, prin apropierea lor mai mare sau mai mică de caracteristicile esenţiale ale arhetipului. Ne limităm să menţionăm trei: Henric VII de Luxemburg, Ludovic de Bavaria şi Uguccione din Faggiola.
Henric al VII, “l’alto Arrigo”, este reprezentat în Paradisul dantesc în termeni de perfectă coincidenţă cu arhetipul imperial, aşa cum a fost magistral pus în evidenţă de Vasile Lovinescu. ”În mijlocul conventului miliţiei sfinte, deci în a treia incintă, e tronul lui ‚alto Arrigo’ suprapus pe Motorul Imobil, deci în stare de identitate cu el. Henric VII, în staţiune de identitate, reprezentând direct în univers Motorul Imobil, prin urmare centrul imanent al lumii şi prin translaţie descendentă de-a lungul Axei polare, centru şi al unei tagme de călugări cavaleri. Poate fi el, deci, numai exponentul puterii regale? Cât era de efectiv Henric VII , nu are importanţă. Important e că funcţia de Împărat roman pentru anumite “conventuri” din Evul Mediu , reprezenta ambele puteri prin continuitate cu funcţiunea Cezarului roman care era în acelaşi timp Pontif Suprem şi Imperator” .
Cât despre Ludovic de Bavaria, “atunci când a fost ales părea om valoros şi drept lui Giovanni Villani şi trebuia să-i pară şi mai important celui care fusese exilat din patrie aşteptând cu dorinţă şi nelinişte noutăţi şi evenimente care să aducă victoria partidei sale înfrânte” . Exilat din patrie, Dante a murit la şapte ani după ce Ludovic devenise rege al Germaniei, în 1314, renăscând acele speranţe de restauraţie imperială pe care “partida înfrântă” a ghibelinilor a continuat s-o nutrească. Într-adevăr, aşa cum scrie cronicarul guelf , “în anul de la Hristos 1326, în luna ianuarie , cu ocazia venirii la Florenţa a ducelui de Calavra, ghibelinii şi domnitorii din Toscana şi din Lombardia i-au trimis pe ambasadorii lor în Alemania ca să-l îndemne pe Ludovic duce de Bavaria ales rege de Romani , să reziste şi să contraatace forţele numitului duce şi ale oamenilor Bisericii, care erau în Lombardia.”
La 31 mai 1327, Ludovic şi-a luat Coroana de Fier, aşa încât “ pe dată şi în acelaşi timp , s-a mişcat toată Italia la această veste; şi Romanii s-au ridicat şi-au instigat întreg poporul (…) şi şi-au trimis ambasadorii la Avignon în Provenţa la Papa Giovanni, rugându-l să vină împreună la Roma (…); că dacă nu va face aşa , ei vor recurge la regele Romanilor Ludovic de Bavaria; şi deasemenea şi-au trimis ambasadori să-l cheme pe Ludovic numit Bavarezul.”
În anul următor Ludovic de Bavaria a fost încoronat împărat; dar nu de către Papă ci de poporul roman, pentru că îmbrăţişase doctrina lui Marsilio din Padova.
Uguccione din Faggiola (1250 circa - 1319) a fost un celebru şef ghibelin din Toscana, căruia Dante îi trimisese Infernul în 1307. După ce a ocupat de cinci ori sarcina de podestŕ, de la 1309 la 1310 a fost domnitor de Arezzo, podestŕ şi căpitan de oşti în alte oraşe, vicar al lui Henric al VII la Genova şi în sfârşit domnitor la Pisa în 1313; la Pisa şi apoi la Lucca a exercitat o putere absolută. În 1313 i-a înfrânt pe guelfii la Montecatini, dar în 1316 o răscoală l-a constrâns la exil, aşa încât şi-a petrecut ultimii ani la Can Grande della Scala. Identificarea dantescului Veltro cu Uguccione a fost susţinută de Carlo Troya într-un studiu despre Veltro-ul alegoric al lui Dante, publicat în 1825 la Florenţa „cu grija lui Giuseppe Molini, sub semnul lui Dante”. Ignorat total de istoriile literare de liceu, Carlo Troya a desfăşurat totuşi un rol de un cert relief în cultura italiană în secolul trecut.





(Traducere: Florin Mihăescu)

Inserita il 23/03/2007 alle 16:14:57      Versione stampabile della notizia      Invia la notizia ad un amico